Mireasa care i-a omorât pe toți invitații de la nunta ei – ospățul de sânge din 1892

Domnul Andrei i-a vorbit despre Cătălina, iar în scurt timp, domnul Victor a cerut permisiunea de a o cunoaște. Întâlnirea dintre ei a fost scurtă, formală, iar Cătălina a acceptat logodna fără ezitare, ca și cum ar fi fost o decizie deja luată în mintea ei. Nu a arătat emoție, nu a pus întrebări, nu a cerut timp. Toți au lăudat eleganța și maturitatea ei, dar nimeni nu a observat liniștea rece care o înconjura.

Pregătirile de nuntă au început imediat. Conacul a fost împodobit cu covoare scumpe, fețe de masă din dantelă fină, tacâmuri din argint și vinuri rare. La sat se vorbea doar despre eveniment, iar țăranii se simțeau onorați că urma să participe o parte dintre ei, invitați la petrecerea mare.

Ziua nunții a sosit într-o dimineață cu cer senin. Orchestra cânta, oaspeții dansau, iar mesele erau pline cu preparate alese. Cătălina purta o rochie albă lungă, cu broderii fine, iar voalul îi acoperea fața. Toată lumea admira grația ei, dar nimeni nu vedea în ochii ei nimic. Era ca o statuie vie.

În timpul mesei, a ținut un toast ciudat, cu voce calmă și fără emoție, spunând tuturor că acea zi va rămâne în istorie și că fiecare invitat are un rol special în destinul ei. Mulți au râs, neînțelegând sensul.

La câteva minute după, oamenii au început să se simtă rău. Unii se țineau de stomac, alții aveau amețeli, iar câțiva au căzut direct sub masă. Panica s-a răspândit. Mireasa stătea dreaptă, nemișcată, privind totul ca pe un spectacol.

În scurt timp, conacul s-a transformat într-un loc al țipetelor și al prăbușirilor. Până și servitorii au fost afectați. Singura neatinsă era Cătălina. A pășit încet printre trupurile întinse, fără teamă, fără regret. S-a oprit lângă tatăl ei, care abia mai respira, și i-a șoptit atât de încet încât doar el putea auzi:

„Ți-am spus mereu că totul are un preț.”

A doua zi, autoritățile au găsit sala plină de trupuri fără viață. Cătălina dispăruse fără urmă. Unii spuneau că a fugit peste hotare. Alții jurau că o văzuseră noaptea prin pădure, mergând fără grabă, de parcă ar fi știut unde se îndreaptă.

Dar bătrânii satului au păstrat o altă versiune, încă șoptită la gura sobei:

că fata nu a ucis pentru bani, nici pentru libertate, ci pentru că s-a născut fără suflet, iar sufletele altora erau singurele lucruri pe care le putea lua cu ea.

În ziua de azi, conacul „Sfântul Mihail” e o ruină. Nimeni nu locuiește acolo, iar oamenii ocolesc locul, mai ales seara.

Iar legenda spune că, dacă vii prea aproape, o femeie îmbrăcată în alb te privește din întuneric, fără să clipească.

Și nu zâmbește niciodată.

Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.

Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.

Dimineața a început cu un fals bine ambalat. A intrat în casă odată cu primele raze de soare care se jucau nepăsătoare pe parchetul lustruit lună. Mihai, bărbatul meu, m-a sărutat pe tâmplă cu aceeași tandrețe atent studiată, pe care o perfecționase în toți anii noștri. Un gest care odinioară îmi făcea inima să tremure și să bată haotic de fericire, iar acum îmi stârnea doar un zâmbet rece, ascuns adânc în suflet, acolo unde cândva înflorea o grădină, iar acum rămăsese doar un deșert ars și pustiu.

— Gata, draga mea… eu cred că plec. Să nu te plictisești fără mine, — a mormăit el atent, aranjându-și gulerul impecabil al cămășii călcate chiar de mâna mea. — Conferința asta durează trei zile, știi tu… treabă serioasă, întâlniri, discuții, negocieri.

Am dat doar din cap, prefăcându-mă cu talent într-o soție somnoroasă și puțin tristă, care urmează să-l aștepte singură. „Sigur, iubirea mea. Să ai noroc. Neapărat să mă suni când aterizezi.”

A luat sprinten trollerul mic dar scump, în care știam foarte bine că se aflau trei tricouri polo, pantaloni scurți și costumul lui de baie cel nou. Cam bizară ținută pentru o conferință serioasă la oraș, în mijlocul lui noiembrie friguroasă. Dar eu i le-am pregătit ascultătoare, iar la final am pus pe fundul bagajului flaconul nou, sigilat, cu parfumul lui preferat. Să se bucure amanta lui pe săturate de aroma care pentru mine fusese cândva acasă.

L-am privit lung pe geam, fără să clipesc, până ce taxiul a dispărut la colțul străzii liniștite. Abia atunci am expirat adânc. Masca atent construită mi-a căzut de pe chip, iar dedesubt s-a văzut o hotărâre rece și de neclintit. Conferință? Era cea mai penibilă minciună. Eu știam adevărul. O chema Alina, avea doar 25 de ani și lucra ca analist junior în același departament ca el.

Eu știam absolut tot. Știam cum a început să-și ascundă telefonul și cum ieșea în altă cameră când primea așa-zise „apeluri urgente”. Știam despre seriile lui nesfârșite de „stat peste program”, după care mirosea a parfum străin, dulce și grețos. Știam despre plățile de pe cardul nostru comun, făcute în restaurante unde noi n-am pus piciorul niciodată, plus magazine scumpe de lenjerie. Naiv, el credea că eu, femeie cu doi ani de zeci alături, orbită de obișnuință, nu mai văd nimic.

Dar eu nu doar că știam. Eu mă pregăteam.

Acum două luni, când am văzut întâmplător pe laptopul lui deschis o pagină de la o companie aeriană, n-am simțit durere, ci o ciudată doză de adrenalină. Era confirmarea a două bilete scumpe spre Maldive. Pe numele lui și pe numele Alinei. Plecarea: 14 noiembrie. Zece zile.

În secunda aia, ceva din mine s-a stins pentru totdeauna, iar altceva s-a născut. A murit Maria cea naivă, care iubea și credea. S-a născut Maria rece, calculată, dreaptă. Nu voiam răzbunare prostească, voiam dreptate. Și, dacă tot facem show, să fie unul memorabil.

Am aflat printr-un cunoscut care lucra la agenție numărul zborului și numele hotelului: „Anita Kirs”, unul dintre cele mai scumpe resorturi din Maldive. Vilă deasupra apei, piscină privată, coborâre directă în ocean. Foarte drăguț. Și plătit din economiile noastre, destinate renovării casei noastre de lângă București.

Apoi am făcut mișcarea decisivă: am sunat la compania aeriană și m-am dat drept o femeie cu frică gravă de avion. I-am rugat în lacrimi să-mi dea loc lângă un anumit pasager. În business class, cu tarif flexibil, totul s-a aranjat. El avea 5B, amanta lui 5A, iar eu mi-am rezervat 5C. Ce frumos tablou de familie!

Mi-am făcut bagajul: rochii vaporoase, costume de baie elegante, lenjerie scumpă din mătase. Am retras bani buni din contul meu personal, cel pentru „zile negre”. Iată că ziua aia venise.

În aeroport eram ca într-un film. Ochelari mari de soare, pălărie lată, trench bej. M-am așezat într-o cafenea și am privit.

Și au apărut. Mihai, fericit ca un copil cu bicicleta nouă, trăgea două trolere de firmă. Iar Alina chicotea și-și aranja buclele blonde. Era tânără, frumoasă, proaspătă și tupeistă. Nimic aparte, doar… tinerețe. Îl ținea de braț ca și cum era deja al ei din născare.

Am băut ultima gură de cafea rece. Nicio urmă de durere. Doar curiozitate. Cât de departe putea merge minciuna lui?

Am urcat la final, calmă, sigură. Ei deja ciripeau pe locurile lor. M-am apropiat.

— Mă scuzați, ocupați locul 5B? Eu trebuie să stau lângă.

Mihai s-a întors spre mine. A încremenit.

AICI SE TERMINĂ PARTEA DE INTRODUCERE. Continuarea poveștii în primul comentariu de sub imagine