Fiul, plin de bucurie, și-a dus mama la autogară târziu în noapte, i-a cumpărat un bilet de autobuz și a plecat – VEZI TOT

…dar nora nu-și mai ascundea iritarea. În fiecare zi apărea un motiv nou de ceartă. Ba că Ana lasă lumina aprinsă, ba că gătește mâncare „bătrânească”, ba că miroase a praf de curățenie în toată casa.

Ana se străduia din răsputeri să nu supere pe nimeni. Se trezea dis-de-dimineață, pregătea cafeaua, strângea prin casă și pleca în parc, doar ca să le lase lor spațiu. Își lua o carte, se așeza pe o bancă și privea copiii care se jucau. Îi era dor de Nadia. Uneori i se părea că vede o fată cu părul ca al ei și inima îi tresărea.

Seara, se întorcea pe vârfuri, stingea lumina din hol și intra tiptil în cameră. Nu voia să fie povară. Dar într-o zi, totul s-a schimbat.

— Mamă, trebuie să vorbim, i-a spus Sergiu, evitându-i privirea.
Ana a simțit un gol în stomac.
— Ce s-a întâmplat, dragul meu?
— Noi… vrem să fim singuri. Adică… să stăm doar noi doi. Tu meriți liniște, nu certuri.

A înțeles imediat. N-a întrebat nimic, doar a dat din cap. În noaptea aceea, a împachetat încet, ca să nu-i trezească. Și-a strâns pozele, cizmele, șalul. A doua zi, și-a luat geanta grea și a plecat spre autogară.

Sergiu i-a cumpărat un bilet „spre sat”, unde mai avea o rudă îndepărtată. A îmbrățișat-o în grabă și a plecat. Iar ea a rămas acolo, pe scaunul vechi, așteptând… dar nu știa ce.

În jur, lumea se grăbea, se lovea, se certa. Ana stătea nemișcată, privind cum se sting luminile una câte una. Autobuzul ei plecase de mult. Dar ea nu voia să plece nicăieri. Unde să se ducă? Acasă nu mai avea. Fata nu mai era. Băiatul avea viața lui.

Când un tânăr s-a apropiat și i-a întins o sticlă cu apă, Ana i-a zâmbit cu recunoștință.
— Mulțumesc, dragule, a spus încet. N-am mai băut de aseară.
— Doamnă, aveți unde merge? a întrebat el.
Ea a clătinat din cap.

Tânărul s-a dus, dar peste câteva minute s-a întors cu două femei de la un centru social. Au stat de vorbă cu Ana, au mângâiat-o pe mână și i-au spus că o pot duce undeva unde e cald, unde are un pat și oameni cu care să vorbească.

Pentru prima dată după mult timp, bătrâna a simțit o lacrimă caldă pe obraz. Poate nu totul e pierdut, și-a zis. Poate mai există bunătate.

S-a ridicat greu de pe scaun, și-a luat geanta și a privit pentru ultima dată autogara. În haosul acela, a simțit ceva ce nu mai simțise de mult – ușurare.

A ieșit afară, în aerul rece al dimineții. Soarele începea să răsară peste oraș. Și, pentru prima dată după moartea soțului, Ana Stănescu a simțit că mai are un rost. Poate mic, poate tăcut, dar un rost.

În timp ce microbuzul centrului social pornea încet, ea și-a făcut cruce și a șoptit:
— Mulțumesc, Doamne, că n-am rămas chiar singură pe lume.

— Nu voiam să apar așa… nu voiam să aduc probleme…

— Nimeni nu ajunge la ușa altuia în furtună fără motiv —a zis bătrâna—. Cine te caută?

Ana a ezitat.

— Familia tatălui copilului…

— Și el?

— Nu știe… l-au trimis în străinătate… iar pe mine au vrut… să scap de copil… apoi m-au amenințat…

Tanti Jacinta nu a mai spus nimic pentru câteva secunde.

Doar a mai pus lemne pe foc.

Flacăra a trosnit scurt, de parcă ar fi răspuns în locul ei.

— Atunci o să rămâi aici, a zis simplu.

Ana a ridicat privirea brusc.

— Nu… nu pot… o să vă bage și pe dumneavoastră în necaz…

— Necazul nu întreabă dacă îl primești sau nu. Vine singur, a răspuns bătrâna. Dar omenia… aia e alegere.

Ana a început din nou să plângă.

Nu ca înainte.

De data asta, mai liniștit.

Ca și cum, pentru prima dată, nu mai era singură.

Zilele următoare au trecut greu.

Ploaia s-a oprit, dar tensiunea a rămas.

Tanti Jacinta nu a întrebat prea multe. Nu din nepăsare, ci din respect.

I-a dat Anei de mâncare, haine curate, un pat.

Și liniște.

În sat, lumea deja începuse să vorbească.

— Ai auzit? La Jacinta stă o fată străină…
— Zic că e însărcinată…
— Cine știe ce-o fi făcut…

Bătrâna îi lăsa să vorbească.

Nu era prima dată.

Dar într-o seară, când apunea soarele, s-a auzit o mașină oprind în fața porții.

O mașină mare. Neagră.

Prea scumpă pentru locul ăla.

Tanti Jacinta a simțit imediat.

„Au găsit-o.”

Ana a ieșit din casă, palidă.

— Sunt ei…

Trei bărbați au coborât.

Îmbrăcați bine. Priviri reci.

— Bună seara, a spus unul. Căutăm o fată.

— Aici nu caută nimeni nimic fără să întrebe frumos, a răspuns tanti Jacinta.

Bărbatul a zâmbit strâmb.

— Nu vrem probleme. Doar o luăm și plecăm.

Ana tremura în spatele ei.

Dar bătrâna nu s-a mișcat.

— Fata nu pleacă nicăieri.

— Nu cred că înțelegeți…

— Ba înțeleg foarte bine, l-a întrerupt ea. Dar dumneavoastră nu înțelegeți ceva: aici nu e oraș. Aici, dacă ridicați tonul la o femeie, iese tot satul.

A făcut un pas înainte.

— Și să vedeți atunci problemă.

Bărbații s-au uitat unul la altul.

Nu se așteptaseră la asta.

— O să regretati, a spus unul rece.

— Am regretat destule în viață. Nu și asta.

Au mai stat câteva secunde.

Apoi au urcat în mașină și au plecat.

Ana a căzut în genunchi, plângând.

Tanti Jacinta i-a pus mâna pe cap.

— Gata. A trecut.

Două luni mai târziu, într-o dimineață liniștită, Ana a născut.

Un băiat sănătos.

L-au numit Mihai.

Casa nu mai era tăcută.

Se auzea plâns de copil, pași, viață.

Tanti Jacinta stătea pe bancă, cu copilul în brațe.

Și zâmbea.

— Vezi, fata mamii? a spus încet. Uneori, Dumnezeu trimite furtuna… doar ca să aducă pe cine trebuie la ușa ta.

Ana s-a uitat la ea cu ochii plini.

Nu mai era fata speriată din noroi.

Era mamă.

Și, pentru prima dată, avea un loc pe care îl putea numi acasă.