Gabriela Firea joacă o carte NEAȘTEPTATĂ pentru PSD și se adresează Ursulei von der Leyen – VEZI TOT

Partidul Social Democrat a transmis o scrisoare oficială către Ursula von der Leyen, președinta Comisiei Europene, prin care cere măsuri urgente pentru combaterea declinului demografic și pentru susținerea cuplurilor care se confruntă cu infertilitatea.

Demersul este semnat de Gabriela Firea și susținut de mai mulți europarlamentari PSD, iar una dintre principalele propuneri vizează crearea unui Fond European dedicat tratamentelor de fertilitate, inclusiv procedurilor de fertilizare in vitro.

PSD cere sprijin european pentru familiile care își doresc copii

Inițiativa vine într-un context în care tot mai multe țări europene se confruntă cu o scădere accentuată a natalității, cu îmbătrânirea populației și cu reducerea numărului de persoane active pe piața muncii.

Social-democrații susțin că infertilitatea afectează milioane de cetățeni europeni, iar costurile ridicate ale tratamentelor fac ca multe cupluri să nu poată avea acces la soluțiile medicale de care au nevoie.

În scrisoarea transmisă la Bruxelles, europarlamentarii PSD atrag atenția că problema demografică nu mai poate fi privită doar ca o chestiune socială, ci ca o provocare majoră pentru viitorul economic al Uniunii Europene.

Potrivit documentului, scăderea natalității, reducerea populației active și creșterea numărului de persoane vârstnice afectează direct sustenabilitatea sistemelor sociale, piața muncii și competitivitatea europeană.

Ce propune Gabriela Firea în scrisoarea trimisă Ursulei von der Leyen

Gabriela Firea solicită analizarea posibilității de înființare a unui Fond European pentru accesul la tratamente de fertilitate, competitivitate și reziliență demografică.

Un astfel de fond ar urma să ofere sprijin financiar cuplurilor afectate de infertilitate și să contribuie la reducerea diferențelor dintre statele membre în ceea ce privește accesul la tratamente.

Printre măsurile propuse se numără cofinanțarea procedurilor de fertilizare in vitro, sprijinirea infrastructurii pentru îngrijirea copiilor și dezvoltarea unor politici publice care să ajute femeile să își poată echilibra mai ușor viața profesională cu cea de familie.

În document se subliniază că o Uniune Europeană competitivă are nevoie de generații viitoare sprijinite real, de o forță de muncă bine pregătită și de politici care să răspundă concret problemelor demografice.

Scrisoarea transmisă către Comisia Europeană

În mesajul adresat președintei Comisiei Europene, Gabriela Firea vorbește despre declinul demografic accelerat cu care se confruntă Europa și despre efectele acestuia asupra întregii societăți.

Aceasta arată că rata natalității este în scădere, populația activă se reduce, iar numărul cetățenilor vârstnici este în creștere. În același timp, milioane de europeni se confruntă cu infertilitatea, însă accesul la tratamente precum fertilizarea in vitro rămâne limitat din cauza costurilor ridicate și a lipsei unor mecanisme de finanțare eficiente.

Gabriela Firea susține că aceste probleme pun presiune nu doar pe familiile care își doresc copii, ci și pe participarea femeilor pe piața muncii și pe competitivitatea economiei europene.

În calitate de membră a Parlamentului European și a Comisiei FEMM, aceasta afirmă că este implicată în apărarea drepturilor femeilor, în asigurarea accesului egal la servicii de sănătate reproductivă și în promovarea unui echilibru între viața profesională și cea privată.

Europarlamentarul PSD consideră că un fond european dedicat fertilității ar putea reprezenta un răspuns concret la una dintre cele mai mari provocări structurale ale Europei: declinul demografic.

Cine susține inițiativa PSD

Scrisoarea adresată Ursulei von der Leyen a fost semnată de Gabriela Firea și susținută de mai mulți europarlamentari social-democrați.

Printre aceștia se află Dragoș Benea, Gheorghe Cârciu, Andi Cristea, Vasile Dîncu, Maria Grapini, Claudiu Manda, Ștefan Mușoiu, Victor Negrescu, Dan Nica și Mihai Tudose.

Prin această inițiativă, PSD încearcă să aducă în atenția instituțiilor europene o temă considerată esențială pentru viitorul familiilor din România și din întreaga Uniune Europeană.

Ce impact ar putea avea un fond european pentru fertilitate

Dacă propunerea va fi analizată și acceptată la nivel european, numeroase familii ar putea beneficia de sprijin financiar pentru tratamentele de fertilitate.

Un astfel de mecanism ar putea reduce inegalitățile dintre statele membre, în condițiile în care accesul la proceduri medicale reproductive diferă semnificativ de la o țară la alta.

Totodată, inițiativa ar putea contribui la dezvoltarea unor politici demografice pe termen lung, într-o perioadă în care natalitatea scăzută devine una dintre cele mai mari provocări ale Europei.

Gabriela Firea a transmis un mesaj și pe Facebook, cu ocazia Zilei Internaționale a Familiei, spunând că se gândește la toate cuplurile care își doresc copii, dar se lovesc de probleme medicale sau de dificultăți financiare.

Aceasta a afirmat că statisticile sunt îngrijorătoare atât în România, cât și în alte state europene, subliniind că milioane de femei și bărbați sunt afectați de infertilitate. Potrivit mesajului său, în România, unul din cinci cupluri se confruntă cu această problemă, în timp ce la nivel european rata fertilității a scăzut puternic în ultimii ani.

Prin această scrisoare, Gabriela Firea și europarlamentarii PSD cer ca sprijinirea familiilor care își doresc copii să devină o prioritate reală la nivel european.

Polițiștii la început au fost mulțumiți, crezând că în sfârșit s-a speriat. Dar nimeni nu putea să-și imagineze cine era de fapt acea femeie și ce urma să se întâmple în câteva minute.

Unul dintre ei întinse deja mâna spre cătușe, dar femeia scoase brusc telefonul și formă un număr. Vorbea foarte calm, fără isterie.

— „Da. Exact cum ați cerut. Presiune, amenințări și reținere ilegală în fața martorilor. Camerele au înregistrat deja totul.”

Polițiștii s-au privit între ei, dar continuau să dea impresia că au situația sub control.

După câteva minute, au oprit brusc două mașini negre fără însemne lângă terenul sportiv. Din ele au coborât bărbați în paltoane rigide și mai mulți ofițeri în uniforme de un cu totul alt nivel. Oamenii din jur au început imediat să se retragă, deoarece atmosfera s-a schimbat într-o secundă.

Tânărul polițist care cu puțin timp înainte striga despre lege a devenit brusc palid.

Unul dintre ofițerii sosiți s-a apropiat direct de femeie.

— „Domnule maior, sunteți bine?”

În acel moment s-a făcut liniște totală.

S-a dovedit că femeia era angajată a serviciului de securitate internă al poliției și în ultimele luni participa la verificarea plângerilor privind abuzul de putere al agenților de patrulare.

Împotriva acestor polițiști existaseră deja mai multe sesizări, dar probele lipseau constant. Conducerea îi ascunsese intenționat identitatea, deoarece lucra sub acoperire și colecta materiale pentru astfel de cazuri.

Femeia își arătă calm legitimația de serviciu. Același polițist care cu câteva minute înainte spunea „aici eu sunt legea” nu mai putea scoate niciun cuvânt.

Și apoi a urmat partea cea mai neplăcută pentru ei.

Unul dintre ofițerii de la securitatea internă a rugat trecătorii să nu plece și să arate înregistrările de pe telefoane. Aproape toți aveau deja video cu amenințările și imobilizarea femeii.

Când unuia dintre polițiști i s-a cerut să predea insigna și arma de serviciu chiar pe stradă, oamenii priveau deja situația cu totul alți ochi.

Tânărul care fusese atât de sigur pe el își mișca buzele, dar nu reușea să spună nimic. Își privea colegul, așteptând parcă să fie salvat. Dar și celălalt stătea cu ochii în pământ, cu fața roșie și mâinile tremurând.

— „A fost o neînțelegere”, a spus în cele din urmă primul polițist. „Noi doar am vrut să verificăm situația.”

Femeia îl privi fără urmă de furie. Tocmai această liniște îl speria cel mai tare.

— „Nu. Ați vrut să vedeți cât de departe puteți merge cu cineva care părea singură și lipsită de apărare.”

Cuvintele ei au căzut greu peste toți cei de față.

Un ofițer mai în vârstă a făcut un semn scurt, iar cei doi polițiști au fost conduși lângă una dintre mașinile negre. De data aceasta nu mai aveau voce ridicată, nu mai amenințau pe nimeni și nu mai vorbeau despre lege ca și cum le-ar fi aparținut.

O femeie din mulțime s-a apropiat timid de maior.

— „Doamnă… îmi pare rău că n-am intervenit mai repede. Mi-a fost frică.”

Maiorul a privit-o calm.

— „Frica este normală. Tăcerea, însă, îi ajută pe oamenii ca ei să creadă că pot face orice.”

Apoi și-a luat geanta de lângă bancă și și-a pus din nou telefonul în buzunar. Părea că totul se terminase acolo. O simplă operațiune sub acoperire, doi polițiști prinși, martori, probe și un oraș întreg care avea să vorbească zile întregi despre dimineața aceea.

Dar tocmai când ofițerii se pregăteau să plece, s-a auzit o voce din spatele lor.

— „Nu pleacă nimeni încă.”

Toți s-au întors.

Lângă gardul terenului stătea un bărbat în palton gri, cu o mapă sub braț. Nu era în uniformă. Nu părea polițist. Nu părea nici simplu trecător. Avea o privire rece, obosită, ca a unui om care știa deja finalul înainte ca ceilalți să înțeleagă începutul.

Maiorul îl recunoscu imediat.

Pentru prima dată în acea dimineață, expresia ei se schimbă.

— „Dumneavoastră aici?”

Bărbatul se apropie încet și deschise mapa. Din ea scoase câteva fotografii, copii după rapoarte și transcrieri ale unor convorbiri.

— „Operațiunea nu era doar despre cei doi agenți”, spuse el. „Ei erau doar capătul firului.”

Tânărul polițist ridică brusc privirea.

În ochii lui apăruse ceva ciudat. Nu doar frică. Ci recunoaștere.

Ofițerul în palton gri continuă:

— „În ultimele luni, plângerile împotriva lor au dispărut din sistem. Martorii s-au răzgândit. Filmările s-au șters. Dosarele s-au închis înainte să fie deschise. Cineva i-a protejat.”

Mulțimea amuți din nou.

Unul dintre ofițerii de securitate internă întrebă încet:

— „Cine?”

Bărbatul nu răspunse imediat. Se întoarse spre mașina de poliție parcată lângă teren și arătă spre camera de bord.

— „Acolo e răspunsul.”

Un tehnician deschise laptopul și conectă rapid sistemul video al mașinii. Toți se așteptau să vadă doar momentul reținerii. Dar înregistrarea începea cu douăzeci de minute mai devreme.

Pe ecran se vedeau cei doi polițiști în mașină, înainte să coboare. Râdeau. Vorbeau despre femeia în trening roșu. Apoi telefonul unuia dintre ei sunase.

Vocea de la capătul firului era clară.

— „E singură?”

— „Da.”

— „Provocați-o. Dacă reacționează, o luați. Dacă filmează cineva, spuneți că v-a insultat.”

Un murmur de revoltă trecu prin mulțime.

Maiorul rămase nemișcată.

Pentru că vocea aceea nu era a unui necunoscut.

Era vocea comandantului secției.

Omul care cu două săptămâni înainte semnase ordinul prin care ea primise această misiune sub acoperire.

Pentru câteva clipe nimeni nu mai respiră.

Apoi, una dintre mașinile negre porni girofarurile. Nu spre cei doi polițiști. Ci spre clădirea secției aflate la doar câteva străzi distanță.

Tânărul agent își pierdu controlul.

— „Nu trebuia să se afle! Noi doar am făcut ce ni s-a spus!”

Acea frază a fost mai puternică decât orice probă.

Maiorul se apropie de el.

— „Exact asta voiam să aud.”

Bărbatul în palton gri îi întinse un mic dispozitiv negru. Nu era un telefon. Nu era o cameră obișnuită.

— „Microfonul dumneavoastră a transmis totul în direct către procuror.”

Agentul încremeni.

Mulțimea înțelese abia atunci că operațiunea nu fusese declanșată în urmă cu câteva minute. Nu începuse când femeia fusese atinsă. Nu începuse când mașinile negre apăruseră pe stradă.

Începuse de la primul ei pas pe teren.

Femeia nu fusese victima întâmplării.

Fusese momeala.

Dar finalul neașteptat a venit abia câteva minute mai târziu.

O mașină oficială a oprit în grabă lângă teren. Din ea a coborât comandantul secției, cu fața congestionată și cu telefonul lipit de ureche. Încerca să pară revoltat.

— „Ce se întâmplă aici? Cine a autorizat această acțiune?”

Nimeni nu i-a răspuns.

Maiorul s-a întors încet spre el.

— „Dumneavoastră.”

Comandantul a încremenit.

Ea a scos din buzunar o hârtie împăturită și i-a arătat semnătura de la final.

— „Acum două săptămâni, ați semnat aprobarea pentru testarea integrității agenților din subordine. Ați crezut că eu sunt trimisă să îi verific pe ei. Dar ordinul real era altul.”

Bărbatul în palton gri interveni calm:

— „Ordinul era să vedem cine îi protejează.”

Comandantul făcu un pas înapoi.

Pentru prima dată, cei doi polițiști reținuți au zâmbit amar. Nu pentru că scăpaseră. Ci pentru că înțeleseseră că omul pentru care mințiseră îi vânduse din prima clipă.

Un procuror coborî din a doua mașină și rosti sec:

— „Domnule comandant, sunteți suspectat de abuz în serviciu, instigare la fals în declarații, favorizarea făptuitorului și obstrucționarea anchetei.”

Comandantul încercă să spună ceva, dar cuvintele i se sfărâmară în gât.

Atunci femeia în trening roșu făcu un lucru la care nimeni nu se aștepta.

Se apropie de el și îi întinse căștile ei.

— „Le-ați uitat.”

Comandantul se uită confuz.

— „Ce?”

Ea apăsă pe telefon. Din căști se auzi propria lui voce, clară, de mai devreme:

— „Provocați-o. Dacă reacționează, o luați.”

Bărbatul deveni alb la față.

Căștile nu fuseseră simple căști.

Fuseseră dispozitivul de înregistrare.

Iar treningul roșu nu fusese ales întâmplător. Fusese semnalul vizual pentru echipa din apropiere.

În câteva minute, trei oameni care se crezuseră de neatins au fost urcați în mașini separate.

Oamenii de pe margine au început să aplaude, dar maiorul nu a zâmbit. A privit terenul gol, barele ude de ploaie și urmele pașilor ei pe asfalt.

Apoi s-a întors spre femeia care își ceruse scuze că nu intervenise.

— „Țineți minte ziua asta. Nu pentru că un polițist a fost prins. Ci pentru că, de astă dată, cineva a filmat, cineva a vorbit și cineva a refuzat să plece capul.”

După aceea, și-a pus căștile înapoi, a pornit cronometrul și s-a întors la bara de tracțiuni.

Un ofițer s-a apropiat uimit.

— „Domnule maior… după toate astea, continuați antrenamentul?”

Ea se ridică la bară, făcu prima tracțiune perfectă și răspunse fără să se uite la el:

— „Da. Operațiunea s-a terminat. Dar ziua mea abia a început.”

Iar în acea dimineață rece, orașul gri a înțeles ceva ce nu avea să uite curând:

uneori, omul pe care îl crezi cel mai vulnerabil este exact cel trimis să vadă cât de departe îndrăznești să mergi.