VEZI TOT

În sicriu nu era Cristi.

Pentru câteva secunde nimeni nu a scos niciun cuvânt. Se auzea doar vântul printre cruci și respirația grea a groparilor.

Înăuntru se afla trupul unui bărbat mult mai în vârstă.

Fața era atât de afectată încât abia se mai distingea ceva, dar era clar că nu putea fi băiatul de douăzeci de ani pe care Nadia îl crescuse singură.

Andreea a început să țipe.

Unul dintre bărbați și-a făcut cruce.

Iar Nadia a rămas nemișcată, cu ochii pironiți în sicriu.

Parcă tot sângele îi înghețase în vene.

— Nu e el… a șoptit ea.

Apoi, dintr-odată, a început să tremure.

— Fiul meu nu e aici…

În aceeași noapte au chemat poliția.

La început, oamenii legii au încercat să oprească totul. Au spus că deshumarea a fost ilegală și că vor fi probleme. Dar când au văzut și ei conținutul sicriului, atmosfera s-a schimbat imediat.

Au început întrebările.

Cine era omul îngropat acolo?

Unde dispăruse Cristi?

Și de ce armata trimisese familiei un trup care nu îi aparținea?

Dimineața, cazul deja ajunsese la televiziuni.

Reporterii stăteau în fața cimitirului, vecinii șușoteau pe la porți, iar Nadia era chemată peste tot să dea declarații.

Dar pe ea nu o mai interesa nimic.

Voia un singur lucru.

Să-și găsească fiul.

Au urmat zile grele.

Drumuri.

Anchete.

Hârtii.

Ore întregi petrecute pe holuri reci, printre oameni care evitau să o privească în ochi.

Apoi a apărut prima informație importantă.

Un fost coleg de unitate al lui Cristi a acceptat să vorbească în secret.

Băiatul era speriat.

Se uita mereu peste umăr și vorbea foarte încet.

— Cristi n-a murit de boală…

Nadia a simțit că i se taie picioarele.

— Atunci ce s-a întâmplat?

Militarul a înghițit în sec.

— Au fost trimiși la graniță. Deși ni s-a spus că recruții nu vor ajunge acolo. A fost un atac. Haos. Unii au murit… alții au dispărut.

— Dispărut?

— După atac, ni s-a ordonat să nu vorbim.

Nadia nu mai dormea aproape deloc.

În fiecare noapte stătea cu telefonul în mână și se ruga să primească un semn.

Și semnul a venit.

Într-o seară târzie, telefonul a vibrat.

Număr necunoscut.

A răspuns cu inima cât un purice.

La început nu s-a auzit nimic.

Doar respirație.

Apoi o voce slabă:

— Mamă…

Femeia a scăpat telefonul din mână.

A început să plângă atât de tare încât Andreea s-a speriat.

— Cristi?!

— Mamă… sunt eu…

Vocea era obosită, stinsă, dar era vocea lui.

Fiul ei trăia.

Băiatul i-a spus rapid că el și alți soldați fuseseră ținuți într-o bază izolată după incident. Li se interzisese orice contact cu familiile. Oficial, unii dintre ei figurau deja morți.

— De ce?… a întrebat Nadia printre lacrimi.

— Ca să ascundă ce s-a întâmplat acolo.

Convorbirea s-a întrerupt brusc.

Dar era suficient.

Pentru prima dată după multe săptămâni, Nadia simțea că mai poate respira.

Ancheta a luat amploare.

Au început să apară documente falsificate, certificate schimbate și mărturii care arătau că mai multe familii primiseră informații mincinoase.

Scandalul a explodat în toată țara.

Mai mulți ofițeri au fost suspendați.

Iar după aproape două luni, într-o dimineață rece de noiembrie, Nadia l-a văzut.

Un microbuz militar a oprit în fața casei.

Ușa s-a deschis.

Cristi a coborât slab, obosit și cu cearcăne adânci, dar viu.

Nadia a fugit spre el desculță, fără să-i pese de frig sau de oameni.

L-a strâns în brațe și a început să plângă ca un copil.

Andreea plângea și ea lângă poartă.

Iar băiatul șoptea mereu același lucru:

— Iartă-mă, mamă… iartă-mă…

În seara aceea, pentru prima dată după mult timp, în casa lor s-a aprins lumina cu adevărat.

Nu pentru o pomenire.

Ci pentru întoarcerea unui om pe care toți îl crezuseră mort.

— Spune-mi, Ana… când ai râs ultima oară cu adevărat?

Întrebarea o lovi din senin. Rămase fără cuvinte, ținând paharul între degete. O clipă, privirea lui o ținu locului, ca o ancoră invizibilă.

— Nu știu, — murmură ea, încet, — probabil… acum mult timp.

Dumitru zâmbi ușor, fără să spună nimic. Era un zâmbet cald, dar plin de înțelesuri. În acel moment, Ana simți că în aer se întâmpla ceva. Nu era flirt, nu era joc — era mai degrabă o recunoaștere tăcută, ca și cum doi oameni care se pierduseră cândva se regăseau din întâmplare, în tăcerea unei seri de toamnă.

Svetlana reveni din bucătărie cu o tavă de prăjituri, râzând zgomotos și vorbind despre tot felul de lucruri, iar Ana încercă să pară atentă. Dar ceva se schimbase. Dincolo de poveștile despre călătorii și vinul dulce din pahare, ea simțea un amestec de neliniște și dorință.

Când se făcu târziu, Ana refuză politicos să rămână peste noapte, deși Svetlana insistase. Dumitru se oferise s-o conducă până la mașină. Noaptea era liniștită, iar mirosul de frunze umede plutea în aer.

— Ai ochii unei femei care a uitat să viseze, — îi spuse el brusc, privindu-i chipul luminat de faruri.

Ana ar fi vrut să-i răspundă ceva, dar cuvintele nu-i ieșeau. Îl privi doar o clipă — o clipă suficientă ca să-i simtă privirea arzătoare și calmă în același timp.

— Poate ai dreptate, — reuși în sfârșit să zică. — Sau poate doar nu mai știu cum se face.

Dumitru încuviință, fără să spună nimic. Apoi se aplecă ușor și îi deschise portiera.

— Poate într-o zi o să-ți amintești.

Drumul înapoi spre casă i se păru mai lung ca niciodată. În mașină mirosea a frunze ude și a gânduri amestecate. Victor urma să se întoarcă peste o zi, cu poveștile lui despre pești și focul de tabără. Iar ea… ea nu știa ce-o să-i spună când o va privi.

A doua zi, telefonul vibra de mai multe ori. Era un număr necunoscut. Când răspunse, vocea de la capătul firului îi era deja cunoscută.

— Ana, sunt eu. Dumitru. Nu știu dacă te deranjez… dar mâine plec. Mi-ar plăcea să-ți dau o fotografie. Una singură.

Ezită doar o clipă.

— Bine, — spuse ea, — unde ne vedem?

Câteva ore mai târziu, stăteau față în față, într-o cafenea mică din centrul orașului. Dumitru îi întinse o fotografie. Era un portret alb-negru — ea, în pragul casei Svetlanei, cu un zâmbet ușor, pierdut.

— Așa te-am văzut, — spuse el. — O femeie care încă nu știe câtă lumină poartă în ea.

Ana privi imaginea și simți cum ceva se rupe în interiorul ei. Nu era durere — era eliberare. Își dădu seama că ani la rând trăise mecanic, fără pasiune, fără scânteie.

— Mulțumesc, — șopti ea. — Cred că aveam nevoie de asta.

Dumitru zâmbi și se ridică.

— Atunci misiunea mea e îndeplinită.

A plecat fără să se uite înapoi.

Câteva zile mai târziu, când Victor s-a întors din nou de la pescuit, Ana îl aștepta la masă, cu o cană de cafea fierbinte și cu o liniște nouă în priviri. Nu-l ura, nu-l judeca, dar ceva se schimbase.

În seara aceea, după mult timp, Ana a râs din toată inima. Fără vin, fără fotografii, fără motive. Doar pentru că își regăsise, în sfârșit, bucata pierdută din ea însăși.